The man who does not read has no advantage over the man who cannot read.

Am o silă care nu vine din răsfăț sau din snobism profesional. Vine din ceva mai profund și mai greu de articulat, tocmai pentru că operează în zona aceea a percepției unde limbajul scris ajunge cu greu, sau deloc.

Când văd imaginile generate cu AI, simt exact asta.

O silă viscerală pe care abia îmi găsesc cuvintele să o descriu.

Nu pentru că m-am dedicat profesional comunicării prin imagini, deși poate că asta îmi ascute simțul. Ci pentru că știu, din ani de lucru cu limbajul vizual, ce lipsește din ele. Și ce lipsește nu e stilul, nu e tehnica, nu e nici măcar originalitatea în sensul banal al cuvântului.

Lipsește viul. Lipsește esenta limbajului care este un produs pur inconștient, ceva ce programul nu posedă, pentru ca nu trăiește pe aici, sau mai simplu, nu trăiește.

Să începem cu o distincție pe care puțini o fac explicit, deși e fundamentală.

Imaginile generate cu AI funcționează ca limbajul descriptiv. Redau informație vizuală cu o eficiență remarcabilă. Poți cere un apus de soare deasupra unui oraș futurist și vei primi o imagine corectă, coerentă, uneori spectaculoasă în complexitatea ei tehnică.

Funcționează fix cum funcționează o frază care îți descrie un apus pe un bon de cumparaturi. Primești informația, nu mai stai pe ganduri ca informatia primita e altceva decat ceea ce a fost redat. Ca nu e mai mult. Aia e tot ce e.

Dar limbajul vizual autentic nu funcționează ca limbajul descriptiv. Funcționează ca limbajul poetic, și chiar dincolo de el.

În limbajul poetic există ceva ce programul poate replica formal, poate construi un sonet cu rimele la locul lor și cu metrica respectată, dar nu poate produce senzația reală pe care o generează poezia autentică, pentru că aceea vine din inconștientul celui care scrie, din straturile de experiență sedimentată care ies la suprafață prin cuvinte fără să fie planificate. Programul nu are inconștient. Are statistică.

Iar în limbajul vizual, abisul dintre replică și original e și mai adânc. Mult mai adânc.

Privește pictura asta, a fost gata prin 2022.

Nicio parte din imaginea asta nu poate fi explicată complet în cuvinte. Și tocmai asta e punctul.

Limbajul vizual operează cu forme și relații pe care creierul le procesează înainte ca conștiința să intervină.

Ăsta e limbajul vizual viu. Nu descriere. Rezonanță.

Acum un pas mai larg, pentru că nimic nu se întâmplă în vid.

Am ajuns la Facultatea de Arte Plastice printr-un traseu neobișnuit, după patru ani de metrologie, fizică aplicată, un domeniu construit în întregime pe precizia măsurătorii și pe înțelegerea erorilor sistematice.

Și unul dintre lucrurile pe care metrologia ți le sedimentează ireversibil e capacitatea de a distinge între ce măsoară cu adevărat un instrument și ce pretinde că măsoară.

Lumea artei de azi măsoară în bani. Și pretinde că măsoară valoare.

Eu m-am încăpățânat să caut metrologia fenomenului imesurabil. Am vrut să înțeleg cum se raportează emoția la formă și care este etalonul sub care spiritul vibrează. În ce unități de măsură traducem presiunea unei tușe care nu a fost planificată? Cum cuantifici rezistența de material a unui sentiment care refuză să devină statistică?

Am înțeles atunci că arta autentică este singurul sistem în care eroarea este semnul vieții. Într-un laborator, eroarea se elimină pentru a ajunge la adevăr.

În atelier, adevărul apare tocmai prin acea deviație infimă, imprevizibilă, pe care nicio ecuație nu o poate cuprinde, pentru că nu vine din calcul, ci din prezență.

Nu a fost mereu așa, sau cel puțin nu în același mod. Acum câteva secole, lupta artistului autentic era cu un canon rigid, cu standarde impuse care sugrumau inovația, care cereau să pictezi în anumite feluri, să reprezinți anumite subiecte, să respecți anumite proporții. Era o constrângere reală și sufocantă.

Goya a pictat Picturile Negre pe pereții propriei case, fără nicio intenție de a le vinde sau expune.

Rembrandt a murit în sărăcie după ce gusturile pieței s-au îndreptat în altă direcție și el a refuzat să se îndrepte cu ele.

Turner a continuat să dizolve formele în lumină și atmosferă deși publicul și critica din jurul lui nu înțelegeau unde merge.

Impresioniștii au trăit colectiv în mizerie, pictând continuu, purtați de o inerție comună de a rezolva ceva ce simțeau că e stricat în modul în care pictura reprezenta realitatea. Care realitate? Exact.

Niciunul dintre ei nu picta pentru o casă de licitații. Picta pentru că simțea că trebuie. Ce a urmat a fost consecință, nu scop.

Astăzi lupta s-a întors la 180 de grade.

Nu mai există un canon rigid care sugrumă inovația. Există un vid de sens construit comercial, care e în egală măsură sufocant dar în direcția opusă. Nu ți se spune ce trebuie să faci.

Ți se spune că orice faci e artă dacă ajunge sub ciocanul potrivit la suma potrivită. Valoarea nu mai vine din ce comunică lucrarea, ci din cât a încasat.

Tokenul a înlocuit gestul.

Mulți artiști care se află astăzi în vârful acestui sistem nu înțeleg sau nu vor să înțeleagă că au ajuns acolo tocmai renunțând la ceea ce face arta să fie artă.

Și unii spun, cu un cinism pe care îl îmbracă în realism, că despre asta a fost vorba dintotdeauna. Că piața a dictat mereu.

Nu. Nu despre asta a fost vorba.

Van Gogh a murit în sărăcie cruntă și nu s-a oprit. Nu a continuat sperând să ajungă la tărâmul făgăduinței financiare. A continuat pentru că doar simțea că trebuie. Atât.

Și în acea simplitate absolută, fără scop comercial și fără audiență, a produs ceva ce rezonează în oameni la o sută cincizeci de ani distanță, în culturi complet diferite, în oameni care nu știu nimic despre istoria artei și care nu au nevoie să știe, pentru că limbajul vizual autentic nu necesită traducere.

Nu necesita o hartie pe care sa scrie foarte frumos despre ce e vorba. Ca vorba nu conteaza. Conteaza doar daca nu inseamna nimic.

Aici e miezul problemei cu imaginile generate de AI, și e mai profund decât pare la suprafață.

Nu distrugem capacitatea tehnicii de a produce imagini frumoase.
Tehnica va deveni din ce în ce mai bună, mai convingătoare, mai eficientă.

Vom ajunge la un punct în care ochiul neantrenat nu va mai putea distinge, doar va degusta. Și suntem cu un pas pâna la coi acolo.

Distrugem altceva. Distrugem treptat, prin înlocuire, capacitatea umană de a comunica în limbajul vizual viu, limbajul acela care operează direct în inconștient, care transmite straturi de experiență sedimentată pe care niciun algoritm nu le poate simula pentru că niciun algoritm nu le-a trăit.

E ceea ce sistemul caselor de licitații nu a reușit niciodată să distrugă complet, chiar și tokenizând arta, chiar și transformând-o în instrument financiar.

Atâta vreme cât mai existau oameni care pictau pentru că simțeau că trebuie, limbajul vizual autentic supraviețuia undeva, în ateliere obscure, în lucrări nevândute, în gesturi făcute fără martor și fără scop comercial.

Mâinile din pictura asta au pe ele petele alea de fagure, care nu sunt decorative și nu sunt explicate. Sunt acolo pentru că așa a ieșit, pentru că ceva din procesul de lucru le-a cerut să fie acolo, pentru că limbajul vizual viu nu se planifică complet, se descoperă în actul producerii lui, iar ăsta a fost un lucru după care am alergat mereu, inconștient.

Un algoritm nu descoperă nimic. Generează probabilități.

Iar diferența dintre descoperire și generare de probabilități e exact diferența dintre o mână vie in care pulseaza sangele viu, si care, reflex, pictează și o mașinărie care regurgiteaza pixeli.

O simți sau nu o simți. Și dacă o simți, știi că nu e același lucru.

Mie mi se pare ca arta generata de AI acum este la stagiul de picturi rupestre. In timp, o sa ajunga si AI la a produce lucrari la nivelul unui Caravaggio, Dali, Picasso sau chiar un Warhol, Kinkade, Brancusi, Banksy, McCarthy, Duchamp, Monkman, Ofili, Cattelan sau Manzoni eventual.